Umplura marginile drumului, de-o parte si de alta. Basmale intinse pe tarâna nezvântata, bucati de sac, de scândura, de tabla. Tot ce gasira, scoasera in drum. Si se asezara imprejur, dupa rubedenie si respect, sa se apuce de intâia treaba dupa dezghet: când da caldura, se numara arpagicu’!
De doua zile daduse soarele si pamântul se dezmortise din iarna. Cotofenenii se sculara deci cu noaptea-n cap, se suira in patul, scoasera sacii de arpagic si-i dusera la poarta. Când se desfacu prima raza a primavara, se apucara de treaba.
„Uite asa sa-l faceti, pe calitati: unu’ mai mare, altu’ mai mititel. Ce e de vânzare punem deoparte, sa mai luam si noi un ban, ca pensia e mica, deh… Restu’ sa punem in pamânt“. Femeia isi trase mai bine basmaua sub barbie. Cu mâna ailalta pieptana arpagicul de bulgarii de pamânt. Alese repede, pe pipaite: asta calitatea-ntâi, asta a doua, asta la oratanii… Mai lua o mâna.
„Pai de, fa, Dora, daca n-ai muncit când a trebuit. Ia de vinde acu’, sa te vad ce scoti!“.
„Nu mi-a dat ceapeu’, ma, ca io am muncit. Ca si tine, ca si asta de-aci. Macar ea e batrâna, nu-i mai trebuie. Cât facusi, maica Sofica, a? Trecusi nouazeci?“.
„Ptiu, bata-te peste gura, fata, pai ce-oi avea? Na, plecai pe 83… Sunt tinara“. Batrâna râse dezvelindu-si gura cam stirba.
„Pai esti, maica!… N-apuc io anii matale, ehe… Uite ce bine te tii! Când m-oi face si eu asa zdravana?! Fierea ma supara, romatismu’ la fel, mai am si niste sensibilitati la inima…“.
„Fa Dora, esti andicapata, ce mai…“.
„Râzi tu, Costele, ce-ti pasa“.
Scump de dat la gaini moarte
Femeia strânse cu pumnul boabele de calitatea intâi si le rasturna intr-o garnita. De sub masuta, scoase alt arpagic. Mâinile incepura sa-i umble iar, neobosite.
„Da’ cât s-o fi facut ma arpagicu’?“.
„Auzii ca la Craiova-i treiscinci“.
„Du-te, ma, de-aci! Pai, mai bine-l dau la gaini! Dupa ce-l numeri de-atâtea ori, sa nici nu scoti ceva… ‘ai de capu nostru!…“.
„Care gaini, fata, ca nici n-ai, ti-au murit toate! Ce, ai uitat??“.
„Ei, la curci atunci“.
„Pai ce-ai zice tu sa dau io orceagu’ meu la curcile tale, a? Ia ca-l vând, sa-mi cumpar pantofi. Pe ultimii i-am luat in ’73, când te-am facut nevasta. Costumul tot de-atunci il am. Asta e bun inca, poti sa ma ingropi in el, Dora, sa nu mai faci cheltuiala!“.
„Zacarul se facu treistrei…“
Costel râse. Râse si Dora, uitându-se cu drag la barbat. Râsera si ceilalti, ca se mai adunara oameni intre timp: Viorica a lu’ Titina statea tepana pe banca de la poarta si torcea din furca, mai ocarând nepotul ce i se incurca in picioare. Pe pamântul acoperit doar cu un pres, o nora tânara alegea si ea la arpagic. La masa mica, aceiasi: Costel a lu’ Bazaraie cu nevasta-sa si baba Sofica. Vorbeau si numarau, scaldati in primele raze de primavara.
„Treiscinci zisasi… Ma, da’ pe noi nu ne-ntreaba nimenea? Daca vrem si noi sa mai traim?“, ofta batrâna, odihnindu-si o clipa palmele pe fusta de doliu dupa barbat.
„A, maica Sofico, pai mata nu vezi ca asteapta toti ca sa murim? Se scumpeste tot acu’: tâgarile, bautura. Guvernantii aia crezi mata ca dorm?? Nu, domnule, sunt pusi pe capul nostru!“.
„Ma Costele, mama, io parca nu mai pot. Am stat si eu sa mareasca pensia cum zicea. O suta de mii mi-a pus, bata-i sa-i bata!!! Pai ce sa fac io acu’ cu ei, ce sa iau mai intâi? Zacarul se facu treistrei… Un sac de ingraseminte e cinci sute! Cine sa mai puie in pamânt, cine sa mai vrea sa munceasca, mama? Pai mai bine il lasam la asociatie“.
„Zambacciana“ – speranta de pe urma
Baba Sofica se apuca iar de ales: unu’ la calitatea intâi, unu’ la a doua, restul la oratanii. „L-am pus si io pe baiat sa-mi faca hârtia aia de veteran. N-a putut. De doua ori m-am imprumutat la fata. De medicamente, ca la anii mei nu se mai poate fara. Am luat ce-am avut, dup-aia analizele… M-am aruncat si la un kil de mere ca aveam pofta si gata banii! Cu drumul dus-intors la Craiova, n-a mai ramas nimica. Si ma-ntreb acu’ de ce mai traiesc. Ca de mine, de tine nu afla nimeni ce amarâti suntem. Da fo’ unu’ pe-aci sa ne-ntrebe de ce ne e caciula? Nici primaru’, ca-i de-al nostru, nu stie ceva…“.
„Ce sa stie, maica… El le stie pe-ale lui, cum fac toti: când pun mâna pe fonctie, cât ar fi ei de mici, uita tot. Au amnezie, aia!… Auzi, da’ stii ca-mi facusi pofta de niste mere? Io trebuie sa tin si regim, ca ma supara fierea aia!“.
„Da-l dracu’, Dora, de regim! I-auzi acu’, ne arde de cure, de retete? Las’ ca nu mori tu inaintea mea. Iar eu mai stau o târa. O pica vreun parlamentar sa-i vând orceagu’, mai stii? Pe cinstea mea, cinci milioane cer la kil! Si ma dezlipesc!“. Ii dadu un ghiont neveste-sii. „Hee, daca stiam fotbal, ma duceam la Becali – om ma facea! Da’ asa… Ete c-o sa-i scriu lu’ Nastase: ii dau tot orceagu’ pe-o zambacciana d-aia! Numai una, ca nu’s lacom!“.
Nevasta incepu iar sa râda. Se simtea bine acolo, cu soarele incingându-i salele pe sub flanela. Privi imprejur, cu liniste de primavara: Viorica lu’ Titina terminase furca pe jumate. Nepotu-so adormise din picioare, rezemat de genunchii ei. Nora a tinara alegea mereu, cu degetele umblându-i ca zvârluga. Iar pe masa la ei, arpagicu’ se-mputina vazând cu ochii. Eh, e bine sa mai ai probleme de discutat, trece timpul mai usor. Si parca o mai lasa si junghiurile de la fiere!…
